Artificiala imitatie a umanului avea eticheta... dar respira. Ea respira si cu fiecare zbatere a pleoapei isi tipa durerea. Ea simtea ...auzea pianul si odata cu el si vocea ei:
- Sunt vie! Aici, aici! Nu ma vede nimeni???!!! Va rog, aici!!!... Uitati-va si la mine!!!! Sunt chiar aici!!!!
Cu toata fiinta mica cuibarita-n masca de portelan tipa in fiecare zi aceeasi durere. Era vie si nu o vedea nimeni. Intindea mana in ruga si lacrimi mari, brazdau obrajii nemangaiati si ochii se faceau mai verzi... si spuneau aceeasi ruga... implorau acelasi Cer zi de zi...seara de seara:
- Doamne, nu ma lasa! Sunt vie! Tu mi-ai dat viata! De ce nu ma vrea nimeni?! Da-mi si mie sansa de iubire, vreau sa simt iubirea ... sa simt ca cineva ma vrea si are nevoie de mine...Tipatul cazu in gol.. blestem. Mana ramanea intinsa catre neant... Cerul ramase mut... inert si tacut. Lumea intoarse privirea... ploaia cadea perdea funebra. Suflet mic, zgribulit in tacere... statea si privea pe geam.
Si ieri, si azi si zilnic aceeasi ruga, aceleasi lacrimi. Mana intinsa neapucata de mana Ta. Aceeasi indiferenta a lumii. Doar un pian isi mai auzea acordurile in aceeasi tacere.... a unei lumi ce mult prea mult vorbeste dar ... nu se mai aude.
