Imitatie umana

Se privea prin geamul mare marginit de o rama plina de licurici. Stropi de ploaie umeda, rece, insensibila umbrea sticla in care se oglindeau ochii mari, cameleon, cand verzi, cand bruni, mirati spre lume. O lume grabita, tropaind nestatornic pe asfalt, ducand stropii de ploaie pe umbrele cernite sau colorate, mai mari sau mai mici. Tocuri, pelerine, palarii... ingramadeala la autobuze. Forfota si voci... tipete de copii...latrat de catel si un pian...un cantec de pian adus de ploaie...nici ea nu stie de unde.

Artificiala imitatie a umanului avea eticheta... dar respira. Ea respira si cu fiecare zbatere a pleoapei isi tipa durerea. Ea simtea ...auzea pianul si odata cu el si vocea ei:

- Sunt vie! Aici, aici! Nu ma vede nimeni???!!! Va rog, aici!!!... Uitati-va si la mine!!!! Sunt chiar aici!!!!

Cu toata fiinta mica cuibarita-n masca de portelan tipa in fiecare zi aceeasi durere. Era vie si nu o vedea nimeni. Intindea mana in ruga si lacrimi mari, brazdau obrajii nemangaiati si ochii se faceau mai verzi... si spuneau aceeasi ruga... implorau acelasi Cer zi de zi...seara de seara:

- Doamne, nu ma lasa! Sunt vie! Tu mi-ai dat viata! De ce nu ma vrea nimeni?! Da-mi si mie sansa de iubire, vreau sa simt iubirea ... sa simt ca cineva ma vrea si  are nevoie de mine...
Tipatul cazu in gol.. blestem. Mana ramanea intinsa catre neant... Cerul ramase mut... inert si tacut. Lumea intoarse privirea... ploaia cadea perdea funebra. Suflet mic, zgribulit in tacere... statea si privea pe geam.
Si ieri, si azi si zilnic aceeasi ruga, aceleasi lacrimi. Mana intinsa neapucata de mana Ta. Aceeasi indiferenta a lumii. Doar un pian isi mai auzea acordurile in aceeasi tacere.... a unei lumi ce mult prea mult vorbeste dar ... nu se mai aude.