candva...

"Azi am aflat ca toata viata mea se bazeaza pe o minciuna.

Ca ceea ce credeam a fii al meu....este si nu este. O simpla intrebare cu un raspuns la fel de simplu, a fost deajuns sa-mi darame echilibrul interior pentru totdeauna. 

Am avut de cand ma stiu acest al6lea simt si cand am simtit ceva , fie rau, fie bun,....tot ceea ce simteam se adeverea...asa ca si acum simt ca nu voi mai avea niciodata echilibru interior.

Ce bine de cei care nu au simtit si nici nu vor avea parte de asa ceva!!!

Ptr. mine de azi, cuvinte precum "mama" si "tata" sau "parinti" sunt doar niste vorbe abstracte...care vor exista mereu in mintea mea si in lumea mea din jur dar....nu le voi simti caldura niciodata...Vor fii niste oameni care exista, au grija de mine, dar vor gravita in jurul meu fara ca macar eu sa le simt iubirea doar poate posesivitatea...

Cea din urma caracteristica am invatat-o si eu foarte bine...!

Si el este mult prea ocupat sa cocheteze cu o dsr. blonda....!!!

Nu am pe nimeni care sa ma asculte sa-i spun ca imi vine sa fug, ca nu-mi gasesc locul...simt ca NU STIU CINE SUNT!

M-am nascut cu un nume pe care azi nu-l mai am...Am alt nume, alta casa, alta "mama", alt "tata"....Oare mereu voi avea altceva???Eu vreau masini..."fetele se joaca cu papusi!, mama"...eu vreau hainuta verde..."las' ca mama iti cumpara altceva!"...ii fac cadou un ou colorat..."puteai si tu sa faci altceva cadou, esti deja fetita mare! mama"...Pai daca sunt fetita cum pot fii si mare?

Oare si un alt iubit voi avea??? Cine hotaraste asta ptr. mine?

Eu il vreau pe el...de ce mereu cand imi doresc ceva...nu am parte?

Cui sa spun ca eu nu stiu cu cine seman atat la fizic cat si la caracter?

Ca nu am cum sa aflu asta ca cei care mi-au dat viata au murit???

Ca voi ramane mereu cu aceste intrebari?

Ca ma simt vinovata ptr fiecare cearta avuta cu "parintii"mei?

Ca mi-e frica sa nu ma paraseasca si ei? Mi-e frica sa nu-i dezamagesc? Ca daca el ma paraseste dupa ce am fost a lui, "parintii" nu ma vor mai dori si ma vor desconsidera? 

Poate si de aceea ma agat de el asa de tare...mi-e teama sa nu pierd si bruma de stabilitate pe care o mai am!

Dar cine intelege? "Parintii" nici nu stiu de noptile mele de cosmar...cand ma trezesc in lacrimi implorand umbra cea neagra, ce-mi vaneaza somnul de 2 saptamani, sa ma lase in pace sa nu-mi faca rau!

El nu vede....E prea ocupat sa se inteleaga pe el insusi!

Si sincer...nu-l condamn! Fiecare suntem datori in primul rand fata de noi si apoi fata de altii!

Ma simt atat de singura...Ar fii asa de usor sa iau niste pastile si sa dorm...Dar...numai cei mult prea egoisti fac asta si sunt in stare de asa ceva...Eu nu suport sa vad pe cineva suferind din cauza mea!

Iar se cearta...Imi astup urechile doar ca sa nu mai aud!

Oare care este locul meu in aceasta lume?"